Gergeluș

Șuba, acest must have al sezonului geros. N-ai treabă cu ea. Jos pui o cizmă bună, o șosetă groasă. Sus pui o căciulă cu moț și un șerpălău de fular, de numai tu știi cum reușești să mai respiri. Adica nu tu, eu, că de mine vorbesc. Și gâfâi obosită, încerc să inspir pe nas, nu pe gură, că poate dă guturaiul în mine. De expirat, expir pe gură și aburul mi se lipește de ochelari. Nu mai văd, dar nu-i nimic, știu drumul. Doar îl fac de două ori pe zi. Îmi aduc aminte de mama care dacă m-ar întâlni pe stradă mi-ar da nota 10 cu felicitări pentru vestimentație, dar în sinea ei s-ar gândi că arăt ca Demelza, femeia aia pe care nu am văzut-o niciodată, dar cu care mama mă compară când sunt nepieptănată, cu hainele necălcate sau cu mânecile mai lungi decât mâinile.

Dar e bine. Pe trotuarul de pe Stefan cel Mare ai loc să te desfășori, să cazi, să te rostogolești până la metrou fără să deranjezi pe nimeni. Dar ce te faci când ajungi la metrou și sunt toți la fel de grași în haine ca tine? Dau căciula jos, o bag în geantă, îmi aranjez părul un pic, de parcă asta m-ar salva, relaxez fularul la gât să-mi ajungă și mie sângele în cap, să prind un pic de culoare. Scot cartea. Un pic de lectură n-a stricat niciodată, niciunde. La Victoriei se eliberează un scaun. Țuț! Mă și așez. În dreapta șubă, în stânga șubă, spate lat de bărbat român care trece prin ger ca cuțitul prin brânză. Ce să fac acum? Să mă ridic nu pot, nu se cade, ar fi jignitor pentru bieții bărbățoi. Stau aici prinsă în menghină. Să bag cartea la loc? Las-o aici că abia am scos-o. Mai bine stau cu ochii în ea fără să citesc, decât să fiu nevoită să ma uit în ochii celorlalți călători în timp ce o compătimesc pe chinuita de mine.

Una peste alta se știe că iarna reușești să te îmbraci foarte urât numai atunci când ai o hăinuță elegantă, subțirică și mișto pe tine, dar dârdâi ca un câine în cabinetul veterinar.