Gergeluș

Șuba, acest must have al sezonului geros. N-ai treabă cu ea. Jos pui o cizmă bună, o șosetă groasă. Sus pui o căciulă cu moț și un șerpălău de fular, de numai tu știi cum reușești să mai respiri. Adica nu tu, eu, că de mine vorbesc. Și gâfâi obosită, încerc să inspir pe nas, nu pe gură, că poate dă guturaiul în mine. De expirat, expir pe gură și aburul mi se lipește de ochelari. Nu mai văd, dar nu-i nimic, știu drumul. Doar îl fac de două ori pe zi. Îmi aduc aminte de mama care dacă m-ar întâlni pe stradă mi-ar da nota 10 cu felicitări pentru vestimentație, dar în sinea ei s-ar gândi că arăt ca Demelza, femeia aia pe care nu am văzut-o niciodată, dar cu care mama mă compară când sunt nepieptănată, cu hainele necălcate sau cu mânecile mai lungi decât mâinile.

Dar e bine. Pe trotuarul de pe Stefan cel Mare ai loc să te desfășori, să cazi, să te rostogolești până la metrou fără să deranjezi pe nimeni. Dar ce te faci când ajungi la metrou și sunt toți la fel de grași în haine ca tine? Dau căciula jos, o bag în geantă, îmi aranjez părul un pic, de parcă asta m-ar salva, relaxez fularul la gât să-mi ajungă și mie sângele în cap, să prind un pic de culoare. Scot cartea. Un pic de lectură n-a stricat niciodată, niciunde. La Victoriei se eliberează un scaun. Țuț! Mă și așez. În dreapta șubă, în stânga șubă, spate lat de bărbat român care trece prin ger ca cuțitul prin brânză. Ce să fac acum? Să mă ridic nu pot, nu se cade, ar fi jignitor pentru bieții bărbățoi. Stau aici prinsă în menghină. Să bag cartea la loc? Las-o aici că abia am scos-o. Mai bine stau cu ochii în ea fără să citesc, decât să fiu nevoită să ma uit în ochii celorlalți călători în timp ce o compătimesc pe chinuita de mine.

Una peste alta se știe că iarna reușești să te îmbraci foarte urât numai atunci când ai o hăinuță elegantă, subțirică și mișto pe tine, dar dârdâi ca un câine în cabinetul veterinar.

Mică. Cam cât o pisică.

Când eram mică eram atât de mică, încât o doamnă care locuia la parter m-a rugat să mă strecor printre gratii, să intru la ea în casă și să-i deschid ușa din interior, că din afară nu mergea. Avea un păr blond spre alb și îl coafa de ziceai că-i o perucă. Cea mai mare bizarerie. Am picat la propriu în casa ei și m-am plimbat un pic până să găsesc ușa. Niciodată n-am mai simțit un loc mai pustiu. Mi-a dat bani să-mi iau o ciocolată și am uitat de senzația stranie, dar uite că mi-am amintit azi. 

RADET, mai multe povești decât căldură

Crăciunul trecuse, invitația se făcuse din timp. Tăiau gerul cupluri cupluri și ajungeau grăbiți în apartamentul din Tei, acolo la parter, ușa de pe mijloc. Făcuse rost omul de două butelii pline pentru noaptea de Revelion. Aveau nevoie de căldură în casă, doar nu era să lase fetele să danseze sârbe cu paltoanele pe ele.

Blocul abia construit, pereții reci, nu tu lumină pe palier, nu tu nimic. Nu știu de pe ce șantier căpătase un bec mare cam cât o gutuie. A scos un fir din casă, pe gaura de la sonerie, și l-a aprins cu așa un drag pentru tot blocul, încât nimeni nu s-a împiedicat în noaptea dintre ani, când e musai să pășești mai întâi cu dreptul.

În sufragerie în schimb, situația scăpase de sub control. Rând pe rând s-au trezit petrecăreții cu fundul în sus, dar nu se supărare. Erau fericiti, nevoie mare! Cu o butelie legată la aragaz se făcuse o căldură în casa că-ți era mai mare dragul să încingi roșu în obraji o horă. Dar ce te faci cu așa condens? De pe geamuri și pereți curgeau șiroaie până pe linoleum de-ți fugeau flecurile la pantofi în toate părțile. Mai cădeau, mai beau, mai râdeau. Unu beat s-a apucat să spargă becul mare de la intrare. L-au întrebat oamenii de ce-a facut așa o mare prostie, și el o tot ținea că cioburile aduc noroc. Păi nu putea să dea și el c-o farfurie de pământ? Dar se făcea deja dimineață și se puteau lipsi de bec. Și căldura se terminase. De asta ar fi vrut să nu se lipsească, dar n-aveau de ales.

Și acum, în zilele noastre, când călâi, când reci, caloriferele dau mai multe aminitiri decât căldură. În schimbul vaietului meu am primit o poveste amuzantă despre Sărbători fără căldura și gaze.

Țeapă în vârf de dună

Se deschisese la clătităria din vârful dealului de nisip. Mă bătuse soarele în cap și vedeam picățele negre. De două ore tolăneam. Și acum îmi pare rău că m-am întreținut cu creme de protecție. Am fost lașă. Să fi văzut ce curajoși erau oamenii mici cu nasul și umerii prăjiți!

Mi-am pus pălăria. Mă simțeam ca o ciupercă în desert. Și-am început cu greu să urc nisipul ăla fin. Pentru prima oară mi-am dorit să fiu miriapod. Am ajuns până în vârf cu toate degetele de la picioare obosite și-am ales două trei clătite. O fată blondă pe jumătate supărată ni le pregătea.

O oază cu pini crescuți din nisip și-o umbră rece, rece. Vântul nu prea știa încotro s-o apuce și-mi băga părul în ochi de abia mai vedeam minunăție de priveliște. Eu în schimb mă hotărâsem. Nu mai voiam să plec în veci. Mă gândeam „Ce? Nu știu și eu să fac o clătită? S-o umplu cu ce am, să fac și eu un ban?” N-aveam de gând să duc o viață cine știe ce. Voiam doar ocean în loc de baia de acasă, nisip în loc de drum spre muncă și cort pe saltea de ace uscate de pin. (cum e posibil să fie atât de confortabile?).

Între timp clătitele erau deja pe tejghea și împărțealea se făcuse. Mie mi-a revenit, cred eu și acum, clătita cea mai fadă. N-am spus atunci, dar simt că am fost înșelată. Miere și lămâie. Doar atât. Prima dezamăgire se petrecuse deja. A doua a avut loc o săptămână mai târziu când am ajuns acasă.

  

Nu mai e chitara mea

Am avut o chitară și i-am tot căutam stăpân. Un tip tot inventa povești despre cum ar vrea s-o folosească. Voia să facem troc. El îmi vindea gogoși, eu lui chitară. Altul îmi spunea cu patimă cum vrea s-o spargă. Filma o scenă, dar nu aveam de gând să-i dau chitara pentru un rol atât de mic. Timpul a trecut, chitara nu s-a vândut și bine am făcut că nu m-am grăbit. Să vă spun și de ce.

Un om cumsecade m-a contactat. Am spus da. Fără să-l întreb, mi-a mărturisit unde avea s-o ducă. Are el un obicei ca din când în când să se adune cu prietenii la căsuță de la țară. Fiecare vine cu instrumentul de acasă și se cântă și se bea și se bucură. Cică săptămâna trecută, la un mare chef, l-a cam luat valul în timp ce cânta la chitara unui prieten. Cânta cu atâta pasiune încât i-a rupt chitara și sufletul omului. Azi se reuneau și voia să-și ceară scuze și să-i facă o surpriză.

În seara asta se petrec din nou.

       

Suvenirul cu poveste

Ce bine e să pleci cu bani puțini în călătorie. Ocolești ca amărâtul autostrăzile scumpe din Franța și te trezești mai bogat. Ne-am urcat în mașină pregătiți sufletește de încă 10 ore de drum. Vii, crame, vin, soare, și noi “uau” și drumul parcă ne îmbăta cu noaptea în cap. Chercheliți eram de atâta frumusețe și de fiecare dată când ajungeam într-un alt orășel, mai mai că încălcai regulile vitezei, dar pe dos. 50 km/h limită, dar nu-ți venea să te grăbești că riscai să ratezi câte o poveste la fiecare drum cu copaci frezați în tandem, mai ceva ca pionierii. Și ar fi fost păcat să nu trăiești măcar așa, visând cu ochii deschiși, câte o altă viață în fiecare casă pe lângă care treceai.

Ne-am oprit acolo unde până și șoferul stătea cu capul pe geam rânjind ca un labrador. “Jumătate de oră și pornim din nou la drum!” am mințit toți cu nerușinare și am pornit la pas prin Monpazier. O să încep descrierea de sus în jos: cer mai frumos și mai albastru decât ochii băiatului de care m-am îndrăgostit lulea într-a cincea, nori albi și pufoși ca frișca abia pusă pe tort, păsări care vin și pleacă, frunze gălăgioase, moțuri de case, ferestre cu pervaz colorat de flori, uite și cea mai norocoasă pisică din lume, nume de magazine scrise cu litere cochete pe case de piatră, intrări mici în locuri mici, liniște și picioarele noastre făcând zig-zag dintr-un loc în altul.

Mi-am promis că nu mă întorc acasă cu suveniruri de turist plictisitor, dar aici am fost atât de amețită că am intrat într-un magazin să-i iau soră-mii un magnet. Am găsit unul cu gâște. O frumusețe. M-am așezat la coadă. În fața mea încă trei persoane, iar în fața lor o vânzătoare scundă, cu ochelari. Avea mișcări robotice și părea programată să trateze cu aceeași amabilitatea pe toată lumea. “Bonjour, madam!”, “Oui!”, “Au revoir!”. Deschidea sertarul cu aceeași mișcare de fiecare dată, se întorcea să ia o punguță de pe masa din spate fără să-și miște capul și nu zâmbea. Mi-a venit rândul, i-am dat magnetul, m-a întrebat dacă e cadou, i-am zis da. S-a întors cu spatele și s-a apucat de treabă. Rupea hârtie, dezlipea scoci, lipea hârtie. Nu vedeam nimic din ce face, dar deja îmi părea rău că am pus-o la o treabă atât de migăloasă. Nu-mi dau seama cât timp a trecut, dar s-a întors într-un final și mi-a întins magnetul împachetat. Era scoci peste tot, hârtia îndoită, șifonată și ruptă ca o lucrare de control care nu trebuie să ajungă la părinți. M-a întrebat dacă e bine. I-am spus că e foarte bine și am zâmbit atât de sincer pe cât îmi plăcea orășelul ăsta minunat. Mi-a spus  “Au revoir!”. Nu mi-a zâmbit.

A fost cel mai frumos suvenir pe care l-am adus din vacanță.    

Metroul, acest wingman al bucureștenilor

Cel mai noi metrou e ca un prieten vechi, enervant, care îți vrea binele, dar te pune în situații jenante fără să-si dea seama, doar pentru că ești singur. Are o bară foarte ingenioasă. Din ea se despică alte trei bare care permit cât mai multor călători să-și tină echilibrul.
Am alergat fericită spre metrou, l-am prins și m-am prins de una dintre bare. "Ce bine, cât de util!", mi-am spus. Și metroul a pornit. Când m-am uitat în jurul meu, ședeam într-o horă de oameni necunoscuți. Oriunde m-aș fi uitat, priveam în ochi un om stânjenit. Stăteam cuminți în formă de floare și ne bucuram în sinea noastră că n-avem șanse să ne prăvălim, dar nu eram în stare să facem față situației. N-aș ști să vă explic ce tensiune se trăia. Cred că ar fi fost o idee mai bună să ne privim cefele, nu ochii. Dar cum era să mă întorc numai eu și să privesc urechea călătorului din dreapta sau stânga mea?
Atenție, oamenii se închid. Atenție, oamenii se deschid.